Eu m-am născut în Timişoara şi am trăit mereu în raza Pieţei Maria de la Bega pînă la Piaţa Küttl (Piaţa Ştefan Furtună). Trebuie să-ţi spun că viaţa mea a fost mereu marcată de accidente. Am tot avut oase rupte, nas spart, faţa spartă, capul, toate cele. Era să rămîn orb de cîteva ori. Prima mea amintire esto o întîmplare îngrozitoare în care fugeam prin casă cu un băţ înfipt in ochi. Locuiam în piaţa Küttl. Mama era croitoreasă şi proba o rochie în cameră cu o clientă, în timp ce soţul ei se juca cu mine în bucătărie. Mi-a făcut un şoricel dintr-o batistă şi eu am fugit bucuros să-l arăt mamei. Pe jos era parchet. M-am împiedicat şi am căzut cu ochiul direct într-o aşchie de lemn pregătită pentru foc.
Mi-aduc aminte că erau ruşii la noi care ne plimbau cu camioanele. Stăteam aproape de spitalul rusesc şi mă duceam tot mereu să le cer creioane. Altă dată am găsit un cartuş şi am tot scobit în el cu un cui pînă mi-a explodat în faţă. Mama mea cînd m-a văzut a spus, “mie orb la casă nu-mi trebuie”, mi-a tras un picior în fund şi m-a aruncat afară. M-am dus la farmacia din colţ urlînd; cînd m-a văzut farmacistul cu ochii plini de aşchii m-a spălat, m-a luat în spate şi m-a dus la oftalmologie. Doctorul a spus că nu văzuse aşa ceva în viaţa lui, dar, ca prin minune, irisul era neatins. Am stat vreo trei luni de zile legat la ochii pînă m-am vindecat. Veneau colegii de la şcoala germană şi făceam lecţiile pe auzite ca să nu pierd anul.
A treia oară aveam vreo 16-17 ani, eram la Eforie Sud, pe digul ăla lung. Pe o furtună mare eu cu încă doi nebuni ne băteam cu valurile care ne tot luau şi ne aduceau înapoi pe dig. Măi frate, aveam labe de înot ruseşi, mai mult carbon decît gumă. Am alunecat cu labele ălea şi în loc să sar în apă am sărit cu capul în plină stîncă. A venit valul şi m-a tîrît prin stîncile ălea de mi-a luat toată piele de le piept şi de pe picioare. În jurul meu înotau stoluri de peşişori mici. Cînd am ieşit şi am vrut să vorbesc, gura mi-era plină de sînge. Doctoriţa de la punctul de prim ajutor a început să ţipe cînd m-a văzut. Am rămas o vreme în cortul de prim ajutor şi după aceea mi s-a făcut rău şi m-a dus cineva la spital. A doua zi m-am suit în tren şi m-am dus acasă aşa cum eram. Mama mi-a spus că ştia că se întîmplase ceva cu mine pentru că avusese un vis. M-a dus pe la doctori şi mi-au făcut tot felul de operaţii. Am avut multe accidente de maşină, ăsta este al 28-lea Jaguar pe care-l am.
Familia mea se trage din Basarabia. Am nişte rude pe acolo dar nu ştiu multe despre ei. Odată s-a întîmplat o chestie formidabilă. Aveam concert la Chişinău într-o sală uriasă. Oamenii erau extaziaţi, cîntau cu noi şi eu mă gîndeam în sinea mea că muzica trebuie să-i fi impresionat puternic. În culise nişte babe plîngeau de li se scuturau cîrpele pe cap. Cînd ies de pe scenă numai se reped toate la mine şi-mi spun, « Nicule, noi sîntem verişoarele tale ».
Unchiul meu, actorul Gheorghe Stoian, a venit primul din Basarabia, a făcut liceul şi a ajuns actor. Mai tîrziu a adus-o pe maică mea la Timişoara şi i-a plătit şcoala ca să înveţe o meserie. Era un tip deosebit, inteligent, spiritual, rafinat. Avea multe preocupări interesante. S-a ocupat de hipnotism, de parapsihologie; făcea mobilă. Nu m-a lăsat niciodată să mă apropii de biblioteca lui. Şi pe mine mă fascina parapsihologia, am fost la nişte întîlniri internaţionale pe vreme aceea. Unchiul stătea singur pe Bulevardul Republicii lîngă teatru iar mai apoi maică-mea s-a mutat cu el ca să-l facă gospodăria. A murit într-un accident. Nimeni nu cunoaşte împrejurările. Pur şi simplu s-a înfipt cu maşina într-un deal. După acee maică-mea şi-a cumpărat o casă, taică-meu s-a însurat şi-a cumpărat şi el o casă iar eu m-am mutat le Tuşi.
Mama, deşi făcuse o şcoală de croitorie, a lucrat o vreme ca funcţionară la CFR iar după aceea la croitoria Teatrului National. Cosea tot timpul acasă şi îşi făcuse nume în oraş. Cucoanele care voiau să aibe ceva ieşit din comun veneau la ea. Fiind ocupată cu cusutul nu prea avea timp de mine. Îmi trăgea cîte o bătaie ca să mă ţină în frîu. Mamă, ce de bătaie am luat eu. Mă bătea de mă rupea. Mergea la piaţă odată pe săptămînă şi cumpăra un braţ de linguri de lemn pe care le rupea de fundul meu. Avea o viteză de reacţie, o explozie, uluitoare. Făceam deja ceva karate şi îmi propuneam mereu să mă feresc înainte de a mă ajunge ea cu palma. Pînă la 16 ani nu am reuşit. In prima zi de şcoală maica-mea i-a spus învăţătoarei, “Trozniţi-l. Dacă face prostii, trozniţi-l”. Făceam boacăne peste boacăne. Fugeam de la şcoală, nu învăţam, săream gardul la cinematograf. De fapt erau fleacuri. Îmi amintesc că-mi era o frică îngrozitoare de întuneric şi maică-mea mă închidea în baie fără lumină şi plîngeam şi urlam acolo cu orele. Venea mătuşă-mea şi se certa cu ea ca să-mi dea drumul. La bătaie nu mai reacţionam, stăteam pur şi simplu şi mă uitam la ea. Atunci mă trăznea şi mai tare. În ultima instanţă avea dreptate; mă ştiam cu musca pe căciulă. O singură dată am ripostat pentru că nu mă ştiam vinovat. Cîntam deja la Lola. Mama a zis atunci “eu te-am făcut, eu te omor”, şi cînd am replicat a ridicat călcătorul să mă lovească. Eu am parat cu un scaun şi şi-a paradit mîna. De atunci nu m-a mai lovit. Dar dacă nu o făcea, ajungeam cu siguranţă la puşcărie. A spus, « din clipa asta nu-ţi mai dau nici de mîncare ». Am mai rămas împreună o o vreme şi după aceea s-a mutat la unchiul meu. Da, cred că şi de aceea s-a mutat.
Existau momente cînd eram foarte armonici. Ea m-a învăţat să cos. Coseam şi cîntam cu ea cîntece sîrbeşti sau colinduri pe voci. Mergeam pe la vecini să colindăm şi eu făceam vocea a doua. Am ajutat-o mult. Îi făceam cusăturile de mînă. Ştiu să-ţi fac şi azi orice. Eram rapid, eram bun. Aveam ochii mai buni decît ea, săraca. Îşi distrusese ochii tot cosînd la întuneric. Am ajutat-o mult; asta era ce aştepta de la mine. Dar aveam şi extrema cealaltă. Nu vezi că fac şi acuma tîmpenii? Eu ştiu că nu se face aşa şi ştiu că altcineva ar putea să rezolve altcumva dar mi se pune pata. De aceea mi-e frică să mă las provocat. Cînd simt că mă provoacă cineva încep să fac bancuri, să iau altă vorbă, pentru că în ultima clipă sar dintr-o extremă în alta. Mama mă ţinea din scurt şi bine a făcut. N-am să pot să-i mulţumesc niciodată destul că s-a ocupat de educaţia mea. Tuşi, sora talălui meu a avut de asemenea un rol major în educaţia mea dar ea mă orienta mai mult spre tată. Ea se angaja mereu pentru mine şi suferea cînd făceam prostii. Avea un spirit de jertfă pe care nu l-am mai întîlnit la nimeni.
La 12 ani am fugit prima dată de acasă. Era prea mare teroarea. Luam la bătaie pentru că eram rău, veneam seara acasă din parcuri, zgîriat rupt tot şi începusem să am probleme şi la şcoală. Făceam sport şi eram plin de hormoni şi de adrenalină. Scandaluri, certuri, bătăi. M-am dus la Tuşi. Ea a reuşit mereu să armonizeze extremele prin bunătatea ei. Avea înţelegere pentru toţi. Acolo a fost aşa de bine. S-au aşezat toate lucrurile. Şi ce crezi că face maică-mea ca să mă aducă acasă? Mi-a cumpărat un căţel de lupoaică; m-am dus să-l văd şi m-am îndrăgostit de el. Avea o zgardă de argint frumoasă, deschidea uşile, se ducea singur în parc să-şi facă nevoile şi venea înapoi. M-am întors la mama. Odată cînd vin acasă de la şcoală şi găsesc la noi un individ care stătea de vorbă cu maică-mea. Mi-a spus că era de la miliţie şi voia să-l cumpere pe Jimmy. După o săptămînă Jimmy a venit acasă fără zgardă şi după o altă săptămînă nu s-a mai întors din parc. M-am dus să-l caut dar nu l-am mai găsit. Probabil că l-au furat miliţienii.
Eu cred că seamăn mult cu mama. Am şi liniştea tatălui meu dar şi percutanţa ei. Mama mea avea pretenţii foarte mari şi ambiţia să facă om din mine. Îi era frică să n-o iau razna pentru că creşteam fără tată. Era supărată că nu mă exprimam elevat. Ea a trăit în mediul de la teatru cu oameni care aveau frazare, intonaţie şi dicţie şi un anumit bagaj de cuvinte. Imi zicea că sînt ţăran ca şi tatăl meu. Nici nu m-am mai străduit să-mi îmbunătăţesc vocabularul. Bineînţeles că aş putea vorbi mai îngrijit dar nu vreau. Mama citea mult. Ne culcam seara fiecare cu cartea lui. Eu citeam noaptea cu lanterna. Am mîncat bătaie pentru citit. Cred că era o fugă de realitate necesară. La ora aceea nu prea eram împăcaţi cu ce se întîmplă în jurul nostru şi căutam instictiv alte lumi. Îmi plăceau basmele dar mai ales science-fiction. Citeam autori ruşi. Am dezvoltat o afinitate specială pentru cultura rusă. Pentru că am cunoscut-o. Dacă o cunoşteam pe aia austriacă poate că acum îmi plăcea cultura austriacă. Acest lucru are legătură şi cu profesoara mea de rusă, care avea o pronunţie foarte elegantă şi care mi-a insuflat dragostea pentru literatură. Îmi place melodicitatea limbii ruse. Ruşii au un melos cu mare încărcătură emoţională. Cînd un rus îţi cîntă ceva îţi cîntă din rărunchi. Drumul cel mai simplu şi cel mai drept este muzica. Melodia unei fraze poate schimba tot conţinutul. Muzica este un mijloc mai direct de transmitere a emoţilor decît cuvîntul. Eu consider muzica arta primordială. Este imaterială, abstractă şi se transmite direct, este doar o energie. Aerul vibrează, asta este tot. Nu se pierde nimic. Dacă eu am o stare şi încerc s-o cifrez într-un cuvînt, deja se pierde mult şi se mai pierde odată cînd tu încerci să descifrezi. Dacă asculţi Balada lui Ciprian Porumbescu n-o să sari niciodată pe masă să dansezi kazacioc.
Tatăl meu a fost arestat pe cînd aveam vreo 9 luni, pentru că fusese legionar, şi dus la canal unde a stat aproape 10 ani. Mama a fost deşteaptă şi a divorţat de el imediat ca situaţia să nu aibe repercusiuni asupra mea. Am crescut fără tată, doar cu nişte povestiri din partea mătuşii mele pentru că mama nu prea voia să povestească. Aveam vre 10 ani cînd s-a întors din puşcărie şi la insistenţele mele, – că, vorba aceea, voiam şi eu să am tată – şi ale mătuşii mele, mama l-a acceptat. Aşa că o vreme a locuit cu noi în locuinţa de la Maria, în curtea unde ai locuit şi tu. Era un tip cu o mentalitate de ţăran bănăţean. Îmi amintesc că odată nu ştiu ce boacăne am făcut, l-am provocat cu ceva, şi mi-a tras o scatoalcă. Maică-mea s-a întors şi l-a pocnit pe loc, “eu l-am crescut pe băiatul ăsta şi dacă te atingi de el te omor” i-a spus. Tensiunea creştea şi după o vreme tata s-a mutat la Tuşi, cu două străzi mai jos. Cu tatăl meu am avut o legătură sporadică dar nu ne prea lega nimic. El era mîndru de mine că pictez, că sînt profesor de desen dar nu pentru activitatea mea muzicală. Îmi mai spunea din cînd în cînd să mă tund. Ei aveau amîndoi ideile lor în privinţa viitorului meu. Maică-mea abia aştepta să termin facultate, să am o slujbă stabilă, să mă însor, să fac copii de care să aibe ea grijă, să coase pentru nevastă-mea. Nimic din ce au vrut ei nu am făcut.
Şcoala primară am făcut-o la secţia germană. Cînd am terminat clasa a patra vorbeam mai bine germana decît româna. S-a supărat maică-mea şi m-a trecut la şcoala română. Aveam o vecină, baroneasă, care vorbea cu mine numai în franceză. Vorbeam franceza cu lejeritate pînă a murit baroneasa. Fiica ei îmi dădea ore de pian. Prima jumătate a clasei a cincea am făcut-o la şcoala de coregrafie la Cluj. Stăteam la internat. M-a dus mama cu lănţişor de aur la gît cu hăinuţe frumoase. După două săptămîni nu mai aveam decît hainele de pe mine. Îmi furaseră şi lănţişorul şi tot ce aveam. L-am bătut pe ăla care mi-a luat lanţul de era să cadă de pe geam. Aşa că am terminat cu baletul şi m-am întors la Timişoara.
Vara în fiecare vacanţă mergeam la Foeni. Un sat de pe graniţa cu sîrbii. Acolo locuia o altă soră de a tatălui meu, nana Veta. Mergeam pe cîmp cu verii mei, mă uitam la gîşte cum ştiau să se oprească în faţa porţii. După aceea venau vacile de la cîmp. Nu mai ştiu ce prostii făceam, alergam după găini şi ne căţăram prin copaci, pescuiam. Bunică-mea blestema din minut în minut iar mătuşă-mea răspundea tot cu un blestem. Eu mă sensibilizasem de aşa natură că simţeam cînd vine ploaia. Cerul era senin iar mie mi se ridica părul în cap, începeam să mă sufoc şi fugeam pe stradă în panică. Mi-era o frică îngrozitoare de trăznete. M-au dus la un psihiatru şi el mi-a explicat cum se produc trăznetele. Din clipa aceea nu am mai ştiut ce e frica. Mă băteam pe unde apucam, tot ce încasam de la maică-mea dădeam mai departe. Aşa am făcut şi în Phoenix. Prin clasa a 7-a eram bun la atletism, făcusem înot la bazinul Ilsa. Eram hotărît să dau admitere la liceul sportiv. Pornisem să mă înscriu cînd mă întîlnesc pe stradă cu tatăl meu care mă întreabă dacă nu vreau să fac artă. Tata era foarte îndemînatic, învăţase în puşcărie să cioplească în lemn. Făcea tot felul de obiecte mici, spiţuri de ţigară, tabachere, picta. Zicea, “Tu trebuie să ai talentul meu”. M-a dus la un profesor de arte plastice care m-a pus să desenez. Am luat testul şi am dat admitere la liceul de arte plastice. De fapt la scoală eu eram destul de bun. La liceul de arte am fost coleg de bancă Pöthi (Eugen Gondi). Pe Pöthi l-am admirat mereu. Era un tip cu şira spinării, un tip clar şi echilibrat. Nu se lăsa provocat, era mult mai fin şi mai subtil.
În Timişoara la vremea aceea marele sport popular era prinsa în apă. Jucam prinsa la ştrandul din Parcul Central, Usoda. Acolo l-am cunoscut pe Kamocsa Bela. Ne-am împrietenit. Şi pe Moni Bordeianu tot Usoda l-am cunoscut. Pe vremea aceea începusem să învăţ ghitară cu unul dintre fraţii Popescu şi luam şi ore de pian. Stăteam pe Spaiul Tudor Vladimirescu, puţin mai sus de Flora iar în parcul din faţa casei erau grupuri de tineri care cîntau la chitară. Ştiu că pe unul din ei îl chema Cornel Enache. Datorită lui m-am apucat de ghitară. Pe atunci se cîntau piese italienesti şi se adunau fetele să asculte. Tot atunci mi-a luat mama şi profesor de engleză. Kamo care şi el cîntă la ghitară într-o brigadă artistică mi-a propus să ne întîlnim shi să cîntăm împreună. Am cîntat o vreme împreună şi la un moment m-a întrebat dacă nu vreau să intru şi eu în brigadă. La început am refuzat pentru că mă gîndeam că e o brigadă de agitaţie, dar Kamo mi-a spus că instructorul e un evreu deştept care ştie ce face. Am intrat în brigadă şi în scurt timp m-am impus. Ştiam note, cîntam tot. Moni cînta la tobe. Mai era unul, Adi Pavlovici, care cînta tot la ghitară. La un moment dat erau prea multe ghitare aşa că ne-am gîndit să facem o trupă şi să cîntăm nişte Shadows-uri. Acompaniam balerine, dansatoare. Carmen Bozan, prima mea mare iubire, dansa şi ea în brigada aia. Mi se întorcea capul cînd o vedeam. Cu brigada asta am cîştigat toate concursurile pe ţară. Am făcut nişte show-uri brici.
După un an s-a terminat cu brigada. Eu cu Pavlovici, cu Kamo şi cu Moni am rămas împreună şi atunci ni s-a alăturat şi Claudiu Rotaru. Repetiţiile se făceau la Moni acasă – pentru că acolo era loc mult şi avea o mamă tolerantă – sau la Claudiu. Pe atunci au apărut Victor Cârcu şi cu Victor Şuvăgău care erau nişte flegmatici. Făceau băşcălie de oricine şi orice. Trebuia să ai prezenţă de spirit ca să le răspunzi. Îmi amintesc cä odată Moni s-a apucat să facă mişto de mine pe Corso în timp ce mă plimbam cu Carmen. M-am supărat foarte tare. Am dus-o pe Carmen acasă şi m-am întors la el şi l-am troznit. Aveam mereu cheile în mînă şi cu mîna aia i-am dat una de l-a podidit sîngele. După aceea mi-a părut aşa de rău că am plîns pe stradă. Moni m-a iertat atunci.
La începutul anilor 60 cînd s-au format Sfinţii eram încă la liceu. Cuibul era la Moni acasa. Am început să cîntăm regulat la clubul facultăţii de mecanică pînă cînd ne-au dat afară pentru că aveam plete şi un nume de trupă necorespunzător. Căutam un club unde să cîntăm. Într-o zi vin acasă de la şcoală şi găsesc un tip mai ciudat care vorbea cu maică-mea, domnul Lakatos, care mi spune că el e directorul unui club muncitoresc şi vrea să ne angajeze pentru seri de dans. I-am spus că sîntem interzişi iar el mi-a răspuns că vrea să vadă cine ne va interzice la el în club. Clubul acel a devenit Lola, un loc în care am cîntat o vreme regulat şi unde s-a creat o gască grozavă în jurul nostru. După Lola o vreme nu am avut un club al nostru pînă am descoperit sala fostului cinematograf din piaţa Maria care fusese o vreme depozit de legume. Am lucrat acolo cu toţii ca s-o punem la punct. Îmi amintesc că atunci cînd Schwarţ, inginerul nostru tehnic, a aprins lumina, cablurile de curent au ţîşit din perete ca nişte biciuri electrice, o imagine extraordinară. Am pus curentul, am tras cabluri, am făcut scena, am făcut curat şi cînd totul a fost gata, a venit Tuşi şi a spălat pe jos. Noi am făcut casa aia de cultură cu muncă voluntară ca să avem unde cînta. Sub scenă era o cabină în care se întîmplau lucruri minunate.
Între timp intrasem la facultate de arte plastice unde am cunoscut o serie de oamei remacabili. Eu voiam de fapt să fac sculptură la Bucureşti. Pînă la urmă am făcut Institutul la Timişoara. Îmi plăcea foarte mult profesorul meu Leon Vreme. Avea eleganţă şi calitate. La institut l-am reîntîlnit din nou pe pe Valeriu Sepi pe care îl cunoscusem cu ani în urmă pe vremea cînd tatăl lui îi făcuse curte mamei. De fapt noi ne-am apropiat cînd am lucrat împreună la Mica Ţiganiadă prin 1972, o piesă pusă de Victor Cârcu şi de Lelu Bihoi, unde Sepi avea rolul lu Parpanghel iar noi cîntam în fundal. În timpul anului făceam turnee prin ţară şi lucram la imprimări iar verile cîntam la mare. Carmen Bozan mă părăsise pentru că devenisem o chestie nesigură. Eram movie star. Phoenix devenise un nume în pop-up românesc chiar dacă datorită aspectului exterior nu prea eram mediatizaţi.
Îmi amintesc că în 1971, cînd am scos discul Cei ce ne-au dat nume, ne-am pregătit cu costume, cu lumini şi am stat o zi la Sala Palatului ca să facem decorul. Cînd intrăm pe scenă, sala era inundată în lumină alba. Pereţi de reflectoare albe. Camerele de televiziune erau instalate şi ne tot făceau semn să începem. M-am dus la ei şi le-am spus că eu pe lumina aia nu cînt. Noi aveam lumină de atmosferă pentru fiecare piesă. Ei nu, că să-i dăm drumul că ei sînt de la televiziune. Le-am spus că nu i-a chemat nimeni şi că pînă nu pleacă nu începem concertul. Am ieşit la scenă şi am anunţat că nu vom începe pînă nu pleacă televiziunea. Publicul a început să-i huiduie şi pînă la urmă s-au împachetat şi au plecat. Eu plăteam pentru filmări din buzunarul meu. Chemam cîte un regizor cu echipa şi le spuneam filmeze concertele. Aşa am adunat destul de mult material.
În anul 1973 l-am cunoscut pe Adrian Păunescu care la vremea aceea era fascinat de modul în care Bob Dylan combina literatura cu muzica şi voia să punem împreună pe picioare ceva similar. I-am spus să organizeze o întrunire unplugged şi aşa am dat un prim concert la Sala Palatului cu un success formidabil. De cîte ori mergeam la Bucureşti organizam cîte o întrunire. I-a plăcut teribil, a adunat o mînă de muzicieni şi de actori şi aşa s-a născut Cenaclul Flacăra care după aceea a luat o amploare nemaipomenită. Noi participam sporadic în pauzele dintre turnee. Cenaclul a polarizat tot tineretul şi acesta a fost de fapt un lucru bun. Tineretul trebuie preocupat pentru că altfel o ia razna. După aceea i-a tuns şi i-a îmbrăcat pe toţi şi au început să cînte imnuri de laudă lui Ceauşescu. Tot cenaclul cînta pe sculele mele şi-mi amintesc că odată la Iaşi cînd Păunescu mi-a spus “aşa nu intri pe scenă”, am împachetat sculele şi am plecat. Ultima data, cînd eu eram deja plecat în străinătate, am cîntat la Alba Iulia pe cîmpia libertăţii cu un succes imens, şi pentru că întîrziasem puţin mi-a spus în lift că e supărat pe mine şi nu vrea să ne plătească. M-am îmbrăcat şi am plecat. Mai aveam cîteva concerte iar ultimul concertul de la Polivalentă a fost interzis cu ajutorul lui Păunescu. Tot Păunescu a fost cel ne-a scăpat de cîteva ori de armată.
Odată pe cînd cînd lucram la Cantafabule pe Semenic, ne-a vizitat Erika Josza cu o echipă de filmat. Au făcut o filmare cu noi pentru o emisiune în limba maghiară. Una dintre puţinele materiale filmate de pe vremea aceea. O altă filmare din vremea aceea am făcut-o cu Dubaşii din Brăneşti la Sarmisegetusa, într-un amfiteatru natural înconjurat de munţi plini de salcîmi şi care aveau o rezonaţă naturală uluitoare. Dubaşii, vreo 40 de bărbaţi, nu au vrut să urce pe scenă pînă nu a venit autobuzul cu nevestele lor. Am început să cîntăm şi în interval de cîteva minute s-a albit toată pădurea. Florile de salcîm s-au deschis şi a coborît mirosul peste noi. Materialul acela s-a pierdut cînd a murit Alioşa, operatorul care făcuse filmarea.
Formaţia Phoenix a fost interzisă în 1974. Îmi amintesc că în vara aceea cîntam la mare şi m-am trezit odată cu un tip în costum care mi-a spus să dau staţiile mai încet. L-am trimis undeva şi mai lipsea puţin să ne şi batem. După ce a plecat, am aflat că tipul era ministrul turismului. La vremea aceea noi trebuia să plecăm într-un turneu care s-a contramandat imediat. M-am dus la Ministerul Culturii să mă interesez ce se întîmplă şi acolo nici nu m-au lăsat să intrul. Tocmai trece Păunescu şi mă vede. Mă ia cu el şi după ce îi povestesc ce s-a întîmplat îmi aranjează să mă duc în audienţă la Călinoiu care în afară de faptul că aveam părul lung nu prea avea ce să-mi reproşeze. Turneul ăla l-am făcut totuşi dar după aceea am avut interdicţie generală. Nu mai puteam apărea decît la Păunescu, la Cenaclul Flacăra. Mi-am dat seama că nu mai merge şi m-am hotărît să plec. Am plecat în 1976 în Olanda.
De cum am ajuns în Amsterdam am început să umblu pe la studiouri ca să mă interesez cum să continui cu trupa afară. A fost foarte greu. Încercam să fac un contract la casele de discuri ca să-i pot scoate pe băieţi oficial dar mi se spunea merea că vor să vadă mai întîi trupa şi după aceea facem contractul. Singura soluţie era să-i scot ilegal din ţară. Disperarea m-a împins să fac gestul ăsta. Nu ştia nimeni ce am de gînd în afară de un advocat ungur pe care l-am instruit să se intereseze de mine în caz că s-ar fi în întîmplat ceva.
Ieşirea nu a fost aranjată cu nimeni din Bucureşti sau de la Direcţia Vamelor după cum se vorbea. Eu am acţionat de unul singur. După ultimul turneu i-am chemat la mine ca să la dau banii şi le-am spus că vreau să-i scot din ţară. Nu ştiau nici care că vom pleca. S-au hotărît repede. Nu aveam timp de pierdut. Unde mai pui că o luasem şi pe o vecina de a mamei, care se nimerise întîmplător la noi, şi care era gravidă prin luna şasea. M-am gîndit că decît să se apuce să povesteasă mai bine o iau cu mine. I-am băgat pe toţi în boxele Marshall şi am pornit spre graniţă. Noaptea pe la două jumate am ajuns la Orşova. Grănicerii cînd m-au văzut mi-au spus să descarc maşina şi să trec la precheziţie corporală. Le-am spus că în maşină se află instalaţia mea plătită cu bani grei ani de zile şi dacă vor s-o vadă nu au decît s-o descarce că au oameni. M -au întrebat ce mai am în afară de scule. In mijloc aveam nişte damigeme cu vin, un coş plin de cîrnaţi, brînză, franzele proaspete, pe care am început să le împart soldaţilor. Am început să mănînc şi să beau cu ei. Unul se urcase pe boxa în care era Ţăndărică şi îşi bălăngănea picioarele la un centimetru de obrazul lui. Am mai scos şi nişte cartoane de Marlboro, două sticle de Whisky şi s-a încins un chiolhan. Pînă la urmă mi-au dat drumul şi am început să trec barajul spre sîrbi. În capătul celălalt era o barieră dar nu se vedea ţipenie de om. În sfîrşit apare o santinelă supărată care-mi dă un formular. Am tot completat la formularul ăla timp de vreo oră. Afară se făcea ziuă, grănicerul se plimba cu kalaşnikovul de colo-colo. Cînd am terminat, mă pun şi sîrbii să deschid maşina. Cînd au văzut atîta amar de scule, au trîntit uşa maşinii şi mi-au spus, « Idi ». Am luat-o în sus pe munte. Se lăsase o ceaţă deasă şi mergeam ca prin lapte. Soarele răsărea pe măsură ce urcam iar ceaţa rămînea în vale şi se făcea tot mai aurie. Băieţii au ieşit la lumină odată cu ziua şi cînd m-au întrebat unde sîntem, m-am uita în jur la brazi şi la norii aurii dela piciorele noastre şi le-am spus, „În rai“.
Prin Iugoslavia am trecut cu atenţie, nu i-am mai băgat în boxe. Fiecare boxă avea 48 de şuruburi la care atîta am învîrtit pînă a început să-mi sîngereze mîna. În Austria cînd să prezint hîrtiile, vameşul îmi cere 27 de mii de mărci vamă pe scule. Am încercat să-i explic că sînt în tranzit dar mi-a spus că fără banii ăia nu mă lasă să trec. Au venit austriecii cu cîinii. Am început să le dau cîrnaţi la cîini. S-au supărat pe mine că erau cîini dresaţi. Băieţii erau iar în boxe şi la un moment au mai apucat-o şi durerile pe femea gravidă. Am dat telefon la Osnabrück şi am aşteptat în ţara nimănui vreo 30 de ore ca să vină cineva cu banii. Intre timp îi scosesem iar din boxe şi băieţii au luat-o prin pădure. Cînd au venit banii am trecut şi eu. Ei mă aşteptau deja la primul birt din Germania, “Măi Covaci, bine că ai venit şi tu”. După ce am trecut m-am întors la austrieci să-mi iau banii înapoi. Vameşii mi-au zis că nu ştiu de nici o taxă vamală. Banii ăia nu i-am mai văzut niciodată dar nu sînt singurii pe care i-am pierdut. Mai plătesc şi azi din datoriile ălea.
Cînd am ajuns în Germania banii pe care-i mai aveam s-au terminat destul de repede. Locuiam cu toţii în casa unui prieten de-al meu care era plecat. La un moment dat ajunseserăm aşa de săraci că nu mai aveam nici curent. Mîncam sfeclă de pe cîmp – le spuneam că-s ridichii – şi porumb crud. Din cînd în cînd ne mai aducea cineva cîte o pîine cu salam. Le spuneam să-şi ia cîte un job ca să putem trăi. Spunea că nu veniseră în Germania să muncească, voiau să facă doar muzică. M-am dus şi am făcut zidărie la o biserică evanghelică. Trupa stătea acasa şi eu lucram. După două săptămîni am venit cu 700 de marci. Moni venise şi el din America să refacem trupa dar nu mai avea disciplina muncii. Am început să nu ne mai înţelegem. Fiecare repeta singur într-o cameră şi visa să ajungă milionar. Toţi voiau să devină milionari şi aveau impresia că din cauza mea nu reuşesc. Cînd i-am scos eram convins că reuşesc. La mine se adunaseră prea multe. Eram ca o grenadă dezamorsată şi într-o bună zi totul s-a spart în capul lui Ioji, săracul de el. N-a fost el de vină. S-a întîmplat ca el să mă provoace, am sărit peste masă şi i-am rupt braţul şi nişte coaste. L-au luat cu salvarea. Poliţia mi-a spus că dacă mai bat pe cineva aşa mă expulzează.
A doua zi după ce l-am bătut pe Joji casa a rămas goală. Au plecat şi au făcut trupă fără mine. De fapt m-au dat afară. Au făcut o trupă, Madhouse, cu care au vrut să facă turneu în ţară şi să cînte şi piese de Phoenix. Le-am spus că dacă o fac îi omor. Cîntau la tot felul de ocazii, de la botezuri pînă la parastasuri şi voiau să compromită repertoriul. Am pus mîna pe ghitara şi am plecat de unul singur. Am cîntat prin cluburi. Aşa l-am cunoscut pe primul meu violinist, Uli Heidelberg, care mi l-a prezentat apoi pe Mani Neumann. Am făcut o vreme trupă cu ei şi cu Bubi Dobrozemsky, cello şi două viori. Apoi l-am cunoscut pe Cizek, polonezul, şi l-am luat şi pe el în trupă, la keyboards. Am început să cîntăm în cluburi; începusem să devin cunoscut în Osnabrück.
Ca să cîştig un ban la început am lucrat într-un atelier de reparat motociclete. Făceam muncă de jos că doar nu eram mecanic. Aveam şi eu o motocicletă. În Osnabrück se afla cea mai mare garnizoană de englezi; vreo 45 de mii erau staţionaţi acolo. Mergeau pe stradă şi făceu un zgomot îngrozitor cu motocicletele. Eu mă descurcam, munceam la atelier iar seara mă mai duceam la cîte un bar, mai vedeam pe cîte unul cu geacă cu Hell’s Angels pe spate. Nu ştiam că sînt observat. Într-o seară eram acasă şi aud un zgomot asurzitor în stradă şi cînd mă uit afară văd că toată intesecţia era blocată de motociclete. Unul dintre motociclişti îmi face semn să vin jos. Eu cobor întrebîndu-mă ce boacănă oi fi făcut în seara anterioară, pe cine oi fi supărat. Cînd ajung jos ăla îmi spune, “Tu eşti unul de-ai buni, nu vrei să intri în clubul nostru?”. Aşa am intrat la o organizaţie de motociclişti numită Asgard , curtea zeilor, care era una dintre cel mai rele trupe din nordul Germaniei. Nu erau aşa cunoscuţi ca Hell’s Angels sau Bandidos dar foarte răi. Jumătate din club era la puşcărie şi cînd ieşeau ăia intra cealaltă jumătate. Filozofia lor era: libertate infinită. Primul duşman al omului este poliţistul, al doilea este clubul vecin. Se trăgeau nişte bătăi pe cinste între cluburi. Dar tot poliţia ne înarma. Ne întîlneam în pădure şi ne dădeau arme. După aceea îi vedeam pe stradă în uniforme. Eu nu m-am băgat, nu făceam mîrşăvii, nu umblam cu droguri, cu nimic periculos. M-au văzut şi muncind, că luam motorul de motocicletă singur şi-l puneam pe bancul de lucru. Plus că la un festival de rockeri am cîntat singur cu toate marshall-urile ălea în spate ca un zid. Li s-au aprins călcîiele după mine. M-au făcut membru de onoare. Aveam toate drepturile şi nici o obligaţie, ca şi preşedintele. Tu ştii ce înseamnă asta la nemţi? Mergeam la adunările săptămînale. Acolo am învăţat ce înseamnă, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Eu spiritul ăsta de la nemţi am învăţat, nu de la români.
Tot în perioada asta am început să predau artă la universitatea populară. Directoarea şcolii m-a angrenat în tot felul de activităţii. Făceam seminarii la Marea Nordului. Începusem să am bani şi mă iubea lumea. Mă vizitam cu primarul. Am început să fac expoziţii de pictură. Făcusem un tablou pe pînză de 45/6 m. Am întins o pînză pe o structură de oţel pe care o pictam de pe o macara. M-au angajat la decenatul cultural al oraşului să fac concepţie şi producţie la spectacolele Evita şi Jesus Christ Superstar, la teatrul din Osnabrück. Spectacolele se jucau cu casa închisă. O duceam bine dar eram singur. Ştii ce rău este să fi singur cum sînt eu? Liber şi singur.
Într-o seară la Osnabrück cîntam cu Cizek într-un club. Patronul îmi spune că dacă am avea un toboşar am rupe tot. După aceea a început să-mi înşire niste nume de tobari extraordinari pe care îi ştia el. I-am spus că toboşar cum am avut eu nu a mai auzit el niciunde. Ne-am apucat şi am făcut pariu pe o ladă de whisky că dacă-l aude îmi va da dreptate. A doua zi l-am sunat pe Ţăndărică şi i-am spus să vină seara la club cu tobele să facem un session. Ţăndărică s-a bucurat, a venit imediat şi a cîntat ca un dumnezeu. Tipul de la bar a spart cinci scaune de tejghea de excitat ce era. După acee s-a dus prin alte baruri să caute whisky că nu avea destule sticle să-şi plătească pariul. Au urmat nişte gig-uri împreună cu Ţăndărică şi aşa s-a legat totul din nou. După zece ani ai început să vină unul cîte unul zicînd să uităm şi să facem o treabă romînească împreună. Le-am zis, “Hai la treabă.” Am făcut o încercare de disc cu Mani, cu Ţăndărică şi cu un sîrb, discul s-a numit Transsylvania şi era cîntat în engleză.
Înr-o seară cîntam la o discotecă gigantică în Osnabrück cu Ioji, cu Ţăndărică şi cu Mani. Mă duc sus la bar şi aud vorbă românească la televizor. Începuse. Mi s-a făcut dor de Timişoara cînd am văzut revoluţia la televizor şi aş fi vrut să fiu acolo să fac şi eu ceva. Am zis, „Hai acasă că au nevoie de noi“. În seara aia am dedicat concertul revoluţiei din România. A doua zi am pornit spre casă. M-am dus singur. Îmi amintesc că la Timişoara am parcat între două tancuri în faţă postului de radio de pe strada Cluj şi cînd să ies din maşină au început să răsune rafale de puşcă. Oamenii de pe stradă au făcut zid cu corpurile lor în jurul meu şi m-au împins în clădirea radiodifuziunii. Atunci m-am întîlnit cu Victor Cârcu care venise şi el împreună cu Sepi.
La scurt timp după aceea am reluat activitatea în România. Prima cîntare am făcut-o pe 5 mai 1990 în Bucureşti la Palatul Copiilor. L-am luat pe Dixi Krauser la bas, Baniciu la voce, Anca Graterol la ghitară. Am cîntat pentru 15 mii de oameni. O generaţie de copii născuţi după ce plecasem noi care cîntau silabă cu silabă toate piesele. M-am întors în Germania şi le-am spus, “Acum mergem acasă, acum e momentul.” Într-adevăr au venit şi am făcut un turneu cu Dan Chişu. La concertul de la Timişoara la un moment dat aud că sună tot mai prost. Cînd mă uit, toţi ai mei plîngeau, Ţăndărică nu putea să mai bată la tobă, Baniciu se întorsese cu spatele, Kappel era într-un colţ. Publicul a îngenunchiat cu lumînări aprinse în mînă. Atunci s-a trezit un sentiment la Phoenix un sentiment nou, sentimentul de responsbilitate. Le-am spus, “Băieţi generaţia asta are nevoie de noi.“
Spiritul acela al ideei de Phoenix, pe care tu îl reprezinţi, mai e viabil? La care din trupă identifici acel spirit?
În primul rînd la cei vechi. Pe vremuri noi polarizasem toată crema spirituală a Timişorii. Victor Carcu şi Victor Şuvăgău reprezintă spiritul Phoenix cu toate că aportul lor mai încoace poate a fost mai mic: ei au fost Phoenix. Apoi Bordeianu, Pilu şi Ioji. Noi cu Cei ce ne-au dat nume am spart gheaţa. Şi mai încoace Mani s-a identificat cu acest spirit. Cîntă cu pasiune şi cu vehemenţă.
Eu îmi amintesc că noi de-a lungul vieţii noastre am avut nişte discuţii în care tu îmi mai împărtăşeai din greutăţile tale. Mi-am notat să te întreb dacă pe tot parcursul acesta legat în special de formaţia Phoenix, tu te consideri sau te priveşti ca pe un luptător singuratic. Ai avut sentimentul de coeziune în trupă, sentimentul că trageţi toţi la aceeaşi căruţă sau tu erai singur care avea viziunea?
Hai s-o luăm de la coadă. Eu acum mă văd ca un luptător singuratic. La început nu se punea problema cine ce face pentru că mă ocupam şi rezolvam eu de tot ce era de rezolvat dar eu nu mi-am dorit să să fiu şef. Ei m-au făcut.
Ei au simţit că ai calităţi de lider.
După ce a plecat Moni a fost prima cădere. Au venit oameni străini care s-au au ataşat de formaţiei cu mai mult sau mai puţin interes şi apoi a fost foarte greu cînd am ieşit cu trupa în vest şi la un moment dat au primat alte interese. Acum sînt singur. Phoenix-ul a fost un colectiv artistic, oamenii au dat ce au avut ei mai bun. N-au fost luptători dar au fost artişti. Eu am luptat mult ca să ţin colectivul ăsta împreună, i-am scăpat de armată şi cînd nu s-a mai putut i-am scăpat şi de comunism.
Deci spiritul acesta a existat pînă ai plecat tu?
Da, era acolo. Era un spirit de coeziune şi chiar şi bancurile fizice pe care le făceau alde Cârcu, Spiţi sau Şuvăgău faceau parte din cultura trupei. Îmi amintesc că aveam o asemenea încredere unul în altul obişnuiam într-o vreme să batem din palme şi să ne lăsăm să cădem pe spate fiind siguri că celălalt ne va prinde. Într-o seară mergeam la repetiţie la Casa Studenţilor. Trăgeam de Ioji ca să se mişte mai repede. El ca să mă îmbuneze se aruncă spre mine, dar eu cînd l-am văzut am tuns-o, şi Ioji a căzul la pămînt ca un lemn. Făceam o grămadă de bancuri fizice. Trebuia să ai mereu grijă. Lucrurile au început să se strice în Germania.
Acolo au concurat atîţia factori. În primul rînd aşteptările fabuloase pe care le-am avut toţi cînd am plecat din România. Cînd pleci de fapt singurele date concrete sînt cele pe care le laşi în urma ta. Probabil că şi ei au avut anumite aşeptări.
Absolut. Noi ne spuneam singuri că dacă ne-am fi format în occident am fi fost milionari şi pe urmă ne-am asteptat ca acest lucru să se întîmple peste noapte. Dar şi milionarii încep cîndva de la zero.
Crezi că acel spirit care va legat este recuperabil?
Sîntem legaţi dar există şi anumite discordanţe. Un lider nu poate fi produs. Sau se întîmplă conjuctura care a fost în cazul meu, sau nu. Altul ca mine nu ar putea fi în Phoenix. Să-i iubeşti, să-i corectez şi să-i călăuzeşti zeci de ani nu este uşor. Fără combinaţia asta nu ar fi funcţionat.
Acum dacă te uiţi la tine privind înapoi la tot ce s-a întîmplat, tu te consideri un manager bun?
Sînt prea sufletist, adică nu am fost destul de obiectiv în unele situaţii. Din cauza asta am şi exagerat, am dat mult prea mult considerîndu-i pe ceilaţi apoi datori. Nu ai voie să ai aşteptări. La prima formaţie, la Sfinţii, nimeni nu avea tată, formaţia era familia nostră şi în momentul cînd m-au ales şef eu am simţit responsabilitatea. Pentru ai mei sar în foc dar să nu-mi pună piedici. Dacă eu dau totul de la mine aştept ca măcar să nu fiu frînat.
Există multe lucruri pe care le-ai face altfel?
Multe nu. Am rămas întotdeauna pe aproape. Am făcut şi greşeli, niciodată conştient şi poate că altul cu capacităţi mai mari decît mine at fi făcut mai mult din povestea asta. Puturos nu sînt, dacă mă excită ceva, pun mîna şi fac. Nu ştiu cine ar fi putut să facă mai mult. Eu am încercat să le combin pe toate şi să le fac pe toate cît mai bine şi aşa am rămas mediocru în toate. Am să public volumul doi al cărţii despre perioada din Germania care va fi o lecţie pentru mulţi. Este important să arăţi slăbiciunile ca să poţi aprecia calitatea. La un popă, pe mine mă convinge calitatea lui umană. Mi-e frică să nu ne oprim la chestii de suprafaţă. Unii îmi spun că dacă scriu, stric legenda şi o să mă înjure lumea. Mie nu mi-a fost niciodată frică de lume. Legenda trebuie să fie meritată. Faptul că noi astăzi sîntem iaraşi împreună şi am recucerit publicul nu este de domeniul mitului. Volumul doi l-am scris deja dar am lăsat capitole libere ca să scrie fiecare cum a fost.
Fii pregătit să auzi poveşti diferite. Faptele sînt aceleaşi dar poveştile vor fi diferite. Fiecare va avea povestea lui. Şi acest lucru, de fapt, este frumos.
Tocmai asta este interesant. Este o poveste aşa de interesantă încît ar fi păcat să nu fie scrisă.
Crezi că o vor face?
Da. Cred că da. I-am spus lui Ioji să scrie dar mi-a spus că n-o să-mi placă.
Ai impresia că celor din trupă le e frică de tine?
Nu cred că le e frică.
Te întreb pentru că psihologic vorbind frica este o situaţie de stres, iar sub stres oamenii nu funcţionează optimal.
Maica-mea mă bătea, dar nu-mi a fost frică de ea niciodată. Cînd făceam vreo boacănă încercam să mă feresc dar o iubeam şi o respectam. Nu au nici un motiv să le fie frică de mine, pentru că eu nu le fac nici un rău, dimpotrivă, eu dau de la mine.
Au existat recurent momente cheie în care tu trebuia să iei nişte hotărîri în primul rînd pentru a rămîne consecvent cu tine însuţi şi apoi concepţiei tale despre cum trebuia să se dezvolte trupa. Acum dacă te uiţi înapoi tu consideri că s-a pierdut mult? Dacă ai avea ocazia, ai mai reflecta odată hotărîrile acelea, ai umbla la nuanţe?
În primul rînd eu nu sînt omul nuanţelor. Uita-te la desenele mele. O linie de forţă, o suprafaţă grea, dinamică. Cînd am luat o hotărîre, am luat-o. Cel mai rău este să fi indecis. Dacă ai intrai în rahat o duci pînă la capăt şi după aceea ieşi.
Eu mă gîndesc la repercursiuni practice. Pentru că conform naturii tale cîteodată îţi ieşi din fire şi după aceea îţi pare rău. Voi aţi fost de mai multe ori interzişi datorită conflictelor cu anumite persoane. Te-ai gîndit vreodată că dacă ai fi acţionat altfel evitai efectul de a fi interzis, de exemplu?
Da, au existat asemenea situaţii şi-mi ziceau chiar băieţii că ar fi trebuit să acţionez altfel. Cum îţi spuneam, eu nu suport să mi se opună cineva, cînd eu sînt convins că vreau binele; dacă mi se opune înseamnă că-mi vrea răul şi atunci mă îndîrjesc şi mai tare chiar că nu se mai poate face nimic. De ce să-i fac eu pe plac cuiva care vrea răul?
Deci n-ai face nimic altfel?
Niciodată. Nu ştiu dacă aş avea curajul să mai fac tot ce am făcut dar nu aş face altfel.
Tu pe tot parcursul carierei tale ai avut o întîlnire unde tu ai fost sigur că persoana respectivă îţi recunoaşte şi îţi foloseşte calităţile, te acceptă în complexitatea ta?
Au fost cîţiva care ne-au şi ajutat. Tovarăşul Buşe de la Consiliul Judeţean, un tip extraordinar şi care ne-a scos de cîteva ori din tot felul de buclucuri şi ne-a promovat la tot felul de evenimente. Altul a fost Lelu Bihoi care ne-a introdus în programul lui.
Ai doruri să te mai întîlneşti cu anumite persoane?
Imi lipseşte Victor Cârcu cum nu pot să-ţi spun. Cu el vreau să mă întîlnesc. Am avut cu el o comunicare deosebită ani de zile. Era singurul om cu care comunicam sută la sută. El s-a sensibilizat foarte mult şi mie mi-e frică să nu-l rănesc dar eu rămîn prieten cu el şi dacă ajung să trăiesc o sută de ani. Deci în primul rînd Victor. Victor este dorul meu cel mare.
De cînd trăieşti în Spania?
In 1993 m-am mutat în Spania cu Ivona, partenera mea de viaţă. Aici e soare şi cald tot anul. Liniştea asta de aici este plină de fîşîituri şi de sîsîituri şi de alte frecvenţe pe care pe care nu le auzi de obicei. Aici îmi încarc bateriile aici, mi se clarifică totul mai bine datorită distanţării iar cînd mă întorc în România tot acolo sînt pentru că lucrurile nu se fac singure şi în două-trei zile iar îmi pierd vocea de atîta vorbit şi explicat.
Nicu, tu te consideri fericit?
Sînt fericit dar nu sînt mulţumit. Nu pentru mine, pentru ceilaţi.
Asta era următoarea întrebare: se poate lucra la aceste nemuţumiri? Eşti tu în măsură să le schimbi în mulţumire?
Dacă ar depinde de mine, da. Dacă mă hotărăsc să scap de burtă, scap de ea într-o lună. Dar cînd e vorba de ceilaţi, să le vrei binele şi ei să nu-l vrea. Aici mă blochez.
Un altul are probabil o altă înţelegere a binelui.
Eu am făcut bine şi cu forţa.
Eu cred că pentru oamenii aceia faptul că le ai încălcat voinţa trage mai greu în balanţă decît faptul că tu le-ai vrut binele.
Eu completez ce spui tu pentru că esti pe aproape. Deci în momentul în care tu ai un fir pe care l-ai descoperit şi vine unul dinafară pe autostradă iar tu esti pe cărăruie, sigur că deranjează. Intervine elementul de nesigurantă.
Aici intervine cred principiul dezvoltării personale. Cînd se produc aceste întîlniri contrează pe ce treaptă a acestei dezvoltări se află fiecare.
Binele trebuie făcut acum, în viaţa asta.
În procesul ăsta de o viaţă în care cunoaştem oameni şi lucrăm şi trăim cu ei, există un moment în care tu zici, această persoană este aşa şi nu se mai schimbă. În momentul în care faci această constatare ai disponibilitatea să accepţi acest fapt şi să foloseşti potenţialul pozitiv al persoanei respective?
Şi una şi alta. Nu accept, dar fac ce se poate mai bine în situaţia respectivă.
Există mai multe feluri de bine.
Eu mă orientez după situaţie. Trebuie să existe un principiu de funcţionare. Dacă-mi pare rău de ceva în viaţa mea este că nu am reuşit să impun formaţia pe plan internaţional. Asta mă doare şi mă complexează.
Tu ai duşmani?
Duşmanii sînt cei ce mi se opun.
Am vrut să definesc cu tine termenul de “duşman”. Să nu mă bănuieşti că vreau intru în psihanaliză dat constat că la tine există un fond de agresiune pe care tu îl stimulezi în mod artificial. Eu nu te cred cînd vorbeşti aşa pentru că te cunosc.
Eu prefer să nu mă las provocat. Prefer să mă fac că nu aud sau prefer să mai beau o bere decât să reacţionez.
Ăsta este un exerciţiu extraordinar de auto-disciplinare.
Am mii de bancuri pentru orice situaţie pe care le povestesc ca să nu mă enervez.
Deci de cîte ori îmi spui un banc înseamnă că te simţi provocat de mine. Eu am o cu totul alta imagine despre tine vis a vis de ce-mi povesteşti tu.
Eu mai am un motto: Să nu faci tot ce poţi. Am avut şi temeri, am avut şi tensiuni şi spaime la viaţa mea. Nu mi-e frică de nimic şi de nimeni dar mi-e frică de mine. Dacă unul este de două o cît mine eu nu mă bat pentru că nu am chef să primesc picioare în fund, eu îl omor şi mi-e frică de asta. Hai să-ţi spun o poveste. În 1968 cîntam la Mamaia în restaurantul Tomis. Era gaschă mare la masă noastră; eram vreo 9. La o altă masă stăteau cinci indivizi care se tot uitau la noi. Ospătarii nu se grăbeau cu servitul şi la un moment dat Moni a lăsat un pahar să cadă. Un ciob a sărit şi l-a rănit pe unul dintre tipi de la masă care s-a şi repezit la Spitzi să-l bată. Eu am încercat să-i explic că în primul rînd nu Spitzi fusese acela care a spart paharul şi în al doilea rînd că e vorba de un accident. A ridicat pumnul la mine. Pînă să dea el, am dat eu. S-au ridicat şi ceilaţi tipi şi s-au îndreptat cu toţii spre masa noastră. Cînd mă întorc, masa era goală. Toţi ai mei fugiseră. M-au luat ăia la bătaia de mi s-a rupt cămaşa de pe mine iar eu în disperarea mea atîta am tot dat în dreapta şi în stînga încît pînă la urmă m-au lăsat şi au plecat. Eu după ei. După aceeia am aflat că unul era campion de box de la clubul Steaua. La o altă masă erau doi nemţi care observaseră toată scena; m-au felicitat pentru bravură şi mi-au arătat prima figură de karate din viaţa mea.
Situaţiile acestea extreme par să intervină destul de frecvent, sau cel puţin tu vorbeşti destul de des despre ele. Ai impresia că tu le provoci sau că reacţionezi de aşa natură încît ele se escaladează?
Ambele. Pe de o parte este un proces subconştient.
Care este de fapt relaţia ta cu violenţa?
Urăsc violenţa creată de situaţii conflictuate. Îmi place violenţa ca sport. Boxul, motociclismul. Dacă mă simt atacat sau provocat, reacţionez. La mine este vorba de o nemulţumire de fond. Eu m-aş lua în piept cu toată lumea asta pentru că multe lucruri nu funcţionează cum trebuie. De exemplu nu mi place ce se întîmplă în Europa. Eu aş bate şi politicienii şi oamenii de afaceri şi muncitorii pentru că se lasă prostiţi.
Şi asta ar aduce ceva?
Nu mă interesează. Eu ştiu că nu e bine. Eu nu pot să soluţionez capitalismul. Eu ştiu cum e bine şi dacă fiecare de pe planeta asta ar vrea binele nu am mai avea probleme.
Tu vorbeşti de propagarea binelui dar violenţa este o manifestare negativă.
Nu e adevărat. Cînd omori o căpuşă o omori pentru că e dăunătoare.
In circuitul natural căpuşa îşi are cu siguranţă rostul ei, dar noi vorbim aici de oameni.
Este acelaşi lucru. Există oameni care sînt mai răi decît orice. Nu mă interesează din ce motive fac rău. Să vrea bine. Dacă eu pot să vreau bine după experienţa mea de viaţă, în care atîta am suferit şi atîta am plătit şi încă sînt dispus să vreau binele. Să vrea şi alţii.
Dacă tu, în dorinţa asta a ta de a propaga binele, omori pe cineva, unde e binele?
Am scăpat lumea de ceva periculos. Dacă eu pedepsesc pe cineva îl pedepsesc pentru că e rău. Omul rău trebuie pedepsit, nu trebuie acceptat. Noi am învăţat să băgăm coada între picioare şi să găsim explicaţii pentru orice.
Acuma exagerînd şi împingînd raţionamentul ăsta pînă la limită, poţi spune că şi nazişti au avut o convingere superioară şi au crezul că fac bine ce fac.
Categoric. Li s-a creat un tablou şi au crezul în el.
Poate şi ţie ţi s-a creat un tablou. Acuma să nu începi să-mi spui un banc.
Nu, nu. Eu am trăit 30 de ani în comunism şi 30 de ani în capitalism şi am observat mult. Am urît comunismul şi acuma urăsc şi mai mult capitalismul. Nu vezi că acum începem să urîm islamul? Ei nu au nici o vină. Lor li s-a creat un tablou negativ despre Europa şi ei cred în el. De fapt este vorba de interese industriale. Industria de armament este cel mai mare business din lume. Războaiele trebuiesc create. Islamişti nu au nici o vină. În ţara noastră singura minoritate naţională care n-a creat niciodată vreo tensiune, deşi le-am luat Ada Khaleh-ul şi i-am trimis în Bărăgan, au fost turcii. Cu ungurii nu am fi putut face aşa ceva. La noi la Timişoara toţi am crescut împreună, cu ungurul, cu neamţul, cu sîrbul. Nu a contat cine de ce naţionalitate era. Şi-ţi mai spun ceva, ceea ce s-a întîmplat în Iugoslavia trebuia să înceapă la noi dar nu a reuşit că mămăliga nu explodează. S-au dus mai departe în Sîrbia. Am învăţat foarte mult de la un prieten, N. S. Dumitru, profesor de filozofie, comunist cu schoala făcută la Moscova împreună cu Gorbaciov şi cu Iliescu, care are un trecut formidabil şi e şi artist pe undeva. Omul acesta trăieşte din €60 pe lună pe un balcon închis, înconjurat de cărţi. El mi-a explicat multe lucruri din politica internaţională pe care acum le văd altfel. Visează să se ducă în Cuba la Castro.
Cînd omul are o convingere eu cred că ea trebuie respectată dar cîţi comunişti au rămas convinşi?
Comunismul nu e o idee rea. Toţi avem acelaşi drepturi pe planeta asta. Tineretul e debusolat, are nevoie de valori clare, ferme. Nu i se dă informaţie. Cei care se caută pe sine vin la noi pentru că noi sîntem credibili. Ţara îi lasă să moară proşti pentru că are nevoie de proşti, de sclavi. Chiar şi prostul poate să înveţe dacă i se dă ocazia. Crede-mă că toţi sîntem la fel. Depinde ce sertare deschizi. Părinţii au obligaţia să încerce să le trezească copiilor interesul. Iar guvernul are obligaţia să-i informeze gratuit. Cum s-a întîmplat cu noi. Ca să ai acces la informaţie sistematizată îţi trebuie bani. Ca să faci facultate îţi trebuie bani. În România erai fiu de tractorist dar citeai Hugo şi Balzac. Cînd am ajuns în Germania m-am îngrozit de incultură. Cînd i-am spus unuia de Balzac, m-a întrebat ce fel de sac.
Deci “Omul multilateral dezvoltat” nu era o iluzie.
Sigur că nu era. Dar Marx, Engels şi Lenin cînd au descoperit sistemul acela au omis un singur factor: însuşi omul. Veriga cea mai slabă. Omul nu este în stare să facă paradisul pe pămînt. Există un principiu foarte simplu, bucură-te de bucuria altuia. Un principiu de propagare a binelui, nu al răului. Ce simplu este. Şi raiul şi iadul sînt pe această planetă, noi trebuie doar să alegem pe care-l vrem. Paradisul e aici dar noi nu-l vedem. Ne auto-pedepsim pentru că nu vrem să-l vedem. Nimeni nu ne pedepseşte, nimeni nu ne face soarta, noi o facem. Faptul că frunza aceea a căzut pe masă nu este întîmplător. Pînă şi cea mai mica şi aparent insignifiantă mişcare declanşează noi cauzalităţi. Există o infinitate de posibilităţi.
Deci tu vezi existenţa ca un flux de incidenţe.
Sigur. Tu poţi să le influenţezi. Tu poţi să spui, eu vreau ca pe masa mea să nu cadă frunze.
Şi ce se întîmplă cu incidenţele necontrolabile?
Ele sînt urmarea altor succesiuni. De cele mai multe ori deciziile noastre şi un anumit gen de onestitate ne dau orientarea în viaţă.
Drumul acesta de la a vrea să faci ceva pînă la a afla că poţi sau nu poţi, este un drum lung. Nu toţi au norocul să li se pună o ghitară în mînă. Mie mi-au trebuit ani ca să scriu, alţi nu ajung să facă aceste lucruri niciodată. Acesta este procesul dezvoltării personale care la unii durează foarte mult sau la alţii nici nu se întîmplă.
Eu consider că există nişte rame în cadrul cărora procesul acesta se poate produce. Nu identic pentru că aici intevin o grămadă de factori. Depinde mult de educaţie sau de informaţie şi de acea eu consider că trebuie să le oferim copiilor toate posibilităţile de a-şi testa aptitudinile.
Cei mai mulţi nu fac asta.
Nu le dă nimeni posibilitatea. Este o manipulare. Dacă generaţiile viitoare sînt proaste cu atît sînt mai uşor de manipulat.
Dar eu mă întreb cine este acel mastermind care să spună un system la cale atît de bine încît să funcţioneze pînă în ultimele detalii, efecte şi repercursiuni. Cine sînt aceste minţi? Tu vezi pe cineva stînd la masă care hotărască destine? Este o chestiune aproape demiurgică.
Porneşte întotdeauna de la mare spre mic. Micul este imprevizibil dar dacă sistemul mare este bine clădit şi logic, detaliile se potrivesc. Există iniţiaţi.
Eu totuşi nu reuşesc să înţeleg care este instanţa aceea superioară care poate manipula luînd în considerare ultimele consecinţe.
Nu te cred. Ai citit destul eşti cultivată, nu-mi povesti că nu ştii. Şi pentru că nu te cred, nu continui discuţia. Ai posibilitatea să te documentezi şi sînt sigur că ai informaţii destule dar poate nu vrei să mergi în direcţia respectivă.
Şi dacă mi-ai da tu informaţia asta?
Nu pot să-ţi dau informaţii pentru că şi eu intuiesc. Există teorii pro şi contra. Ai tu vreo altă explicaţie?
Da, eu am explicaţia anumitor sisteme care funcţionează după principiul cauzalitätzii. Chiar şi procesele sociale sînt nişte desfăşurări naturale bazate pe cauzalitate. Dacă aşa cum zici tu frunza asta cade pe masă, ea deschide o cauzalitate pe care tu n-o mai poţi controla.
Şi dacă provoci cauza?
Dar tu ştii ce minte trebuie să ai ca să provoci o asemenea cauzalitate? Sînt avalanşe de evenimente care se defăşoară ca un joc de flipper.
Bineînţeles. La un moment dat dacă eşti pervers începe sa-ţi placă. Puterea este ca un drog. La nu moment dat am avut un colectiv de 4 – 5 oameni; aş fi putut face cu ei ce voiam. Eu îi iubesc, eu ţin la ei, aş vrea ca toţi să fie ca mine. Mie nu-mi convine să am nişte oameni lipsiţi de personalitate în jurul meu, cum se întîmplă în alte formaţii. Eu vreau ca toţi să fie ţepeni şi atunci cînd mergem undeva lumea să se sperie de noi. Asta la scară mare cu oameni inteligenţi, oameni cultivaţi şi care au şi posibilităţi se poate aplica minunat. Ce, tu nu mai ştii cum jucam monolopy la tine acasă?
Eu înţeleg foarte bine dar o singură persoană nu poate face asta şi dacă este un colectiv, într-un colectiv intervin aceleaşi legităţi inter-umane. Eu sînt deschisă şi sînt doritoare să accept orice idee şi mă întreb pur teoretic în interiorul acestor sisteme, fizice, chimice, economice, sociale, filozofice care după cum spui tu sînt controlabile, cine poate fi acel master-mind ca să poată să prevadă toate desfăşurările ulterioare.
Nu e aşa greu. Nu vreau să par arogant dar eu am avut nişte trăiri în care parcă mi s-a luat ceaţa de pe ochi. Dintr-o dată totul mi s-a părut clar şi simplu. Nici nu mă mai deranjează frînele pentru că acest sistem invizibil este pentru mine singurul capabil să justifice haosului în care trăim.
Şi tu identifici efectele?
Eu le iau la cunoştiinţă pe baza acestul sistem. Acceptînd că că aş intra în joc şi pe mine m-ar pasiona. Am fost curtat în fel şi chip dau nu am intrat.
Deci este un singur joc?
Da. Are diferite nume, diferite culori, unori este alb, uneori albastru dar este acelaşi jos. Jocul sublim, ăla de care depinde tot.
The game people play. Putere şi influenţă.
Sînt oameni care au o înţelegere comună şi care se recunosc, se apreciază şi se tem reciproc şi ştiu că doar în colectiv pot exercita acest control.
Asta pentru mine ar însemna o primordialitate a răului.
Din păcate. Binele este singurul sens al existenţei, dar nu la modul fanatic religios.
Eu sînt convinsă că tu crezi în bine. Şi atunci care ar fi mijloacele să combaţi răul acesta?
Bat tot cît pot şi pe cine pot. Eu nu mai pot să accept sau tolezez răul. Dacă-l face un copil îi atrag atenţia, dacă-l face un adult îl pedepsesc. Nu există să nu pedepseşti pe cineva care face rău. Pentru că atunci se umple lumea de rău că slăbiciuni avem toţi. Dar de ce să avem slăbiciuni?
Dar tu şi ierţi?
Dau o şansă şi controlez pînă la un punct.
Oameni nu se schimbă. Ce se întîmplă cu datele acelea pe care tu le cunoşti şi ştii că nu pot fi eradicate din natura cuiva.
În multe situaţii cedez eu. Eu nu sînt destul de bun. Eu ar trebui să construiesc situaţii şi conjuncturi în care ei să poată funcţiona.
Ai regrete?
Unul dintre marile mele handicapuri şi ruşini este faptul că nu pot să asigur existenţa formaţiei Phoenix. Şi atunci este normal să se ducă să cînte şi altundeva.
Eşti blînd cu femeile?
Cîteodată poate mult prea blînd. Am momente de tandreţe. Încer să fiu natural cu femeile şi ce funcţionează, funcţionează.
Mă gîndesc acum la Zuchi Dobrozemski (Georgine Kares) care cînd a auzit că vin la tine m-a rugat să te îmbrăţisez din partea ei şi să-ţi spun că-ţi poartă bună amintire pentru că întotdeauna ai fost bun şi curtenitor cu ea.
Mi-o amintesc pe Zuchi foarte bine era frumuşică şi filigrană ca un porţelan. Gustul pentru frumos nu se dezminte. Eu o admiram. Aveam respect pentru ea. Cînd eram în Germania am avut o iubită, Violeta care mi-a schimbat viaţa. M-a organizat. Era clar că ne vom căsători. A primit loc la facultate în Bucureşti si de acolo au început problemele. M-a părăsit fără veste. N-am ai văzut-o vreodată. Acum e în America. Am suferit cum n-am suferit în viaţa mea, ca un animal. Umblam pe stradă plîngînd, mă îmbătam zi si noapte. Mai întîi am învăţat să-o urăsc. Umblam înjurînd ca nebunul. După un an m-am liniştit. A fost o iubire extremă. Cu ea aş fi făcut o familie.
Cum ţi se par femeile emancipate?
Imi place emanciparea femeii. O accept dacă femeia nu uită că este sexul opus şi care-i este rostul pe lumea asta. Imi plac femeile puternice şi în general îmi place să am parteneri pe care să-i pot respecta. Mă tot întreb însă ce e cu simţul ăsta al proprietăţii într-o relaţie. După o vreme sentimentele se tocesc şi atunci mă întreb de ce vor, mai ales femeile, să ţină un bărbat legat de ele cu orice chip. Mi se pare complet absurd. Nu ştiu dacă este vorba de orgoliu sau de un anumit sentiment de siguranţă de care femeia are nevoie. Cred că e o chestie ancestrală. Pe vremea noastră la Phoenix eram ca într-o comună, împărţeam tot. Ne plăcea la fiecare de fiecare. Era o chestie sinceră şi eliberată. Nu exista concurenţă între noi, dispăruseră complexele de inferioritate.
Îţi este usor să te arăţi mişcat, sensibil sau sentimental?
Mi-este greu să mă stăpînesc. În ultimii ani plîng aproape zilnic. Dar nu-mi convine să mă arăt şi altora.
Intervine acolo o cenzură?
De ce să mă arăt cum sînt cînd de fapt nu interesează pe nimeni ce simt eu.
Şi dacă interesează?
N-are cum să mă ajute nimeni. Mă ajută disciplina şi înţelegera pentru ceea ce vrem să facem împreună. Că am suferit mult lovindu-mă de neînţelegere şi de răutate şi de prostie, aia e treaba mea pe care nu o împărtăşesc cu nimeni.
La neînţelegere există şansa de a discuta şi a o transforma în înţelegere. Mai greu este cu prostia.
Prostia este în cele mai multe dintre cazuri o lene de a gîndi, Costin Petrescu, care era unul dintre cei mai cultivaţi şi mai rafinaţi intelectuali de la Phoenix, obişnuia să spună că unui prost trebuie să-i repeţi de atîtea ori că e prost pînă pricepe. Eu încerc să stimulez acest proces de învăţare. Eu sînt convins că 99% au posibilitatea să-şi educe inteligenţa, dar din păcate probabil doar vreo 60% o fac datorită lipsei de educaţie şi de disciplină. De aceea a fost bună schoala din România. Sistemul de învăţămînt din România asigura o bază educativă perfectă pentru dezvoltarea intelectuală. Binele depinde numai de tine şi soarta ţi-o faci cu mîna ta. Şi dacă nu ai reuşit să face ce ai vrut înseamă cu nu ai vrut să plăteşti preţul. Pe planeta asta poţi să faci orice dacă eşti pregătit să plătesti preţul. Problema noastră a tuturor este că noi nu prea sîntem pregătiţi să plătim preţul, fie el în bani, în muncă, în transpiraţie sau în asiduitate. Şi eu aş fi vrut să fiu cel mai mare chitarist. Sanchi. Nu am muncit destul, dar îmi ajunge ca să compun.
Unde intervine aici componenta talentului. Unde intervine aici diferenţa între unul care vrea şi are talent şi unul care vrea şi nu are talent.
Talentul are două componente, sensibilitatea şi mijlocul de a o comunica. Noi avem mai mult sau mai puţin de spus funcţie de acest depozit de sensibilitate. Dar dacă nu ai mijloace s-o comunici nu ai făcut nimic. În funcţie de sensibilitatea ta tu ai mai mult sau mai puţin de spus. În măsura în care ambele sînt foarte mari poţi comunica foarte mult. Tu poţi fi talentul lui Dumnezeu dacă nu ai sensibilitate, nu ai făcut nimic, poţi să ai o tehnică senzaţională, fără sensibilitate nu spui nimic. Şi invers. Doar în cazul în care ele se întîlnesc – trăirea intensă şi mijloacele de a o transmite – avem de a face cu talente. Trebuie clarificat ce vrei şi ce poţi: Te doare şi vrei să dai mai departe.
Şi ce faci atunci cu unul care vrea şi nu poate?
Acela trebuie să înveţe să se exprime. Uite la Ţăndărică, are nişte trăiri fantastice; şi-a găsit un limbaj. Trebuie să munceşti ca să te poţi exprima.
Tu eşti de părere că în contextual acesta fiecare dintre noi avem cel puţin o posibilitate sensibilă de exprimare pe care trebuie s-o căutăm?
Nu, nu neapărat dar cei mai mulţi o au. Gradul de sensibilitate este dat de natură dar funcţie de educaţie el poate fi accentuat sau efectiv anihilat.
Asta ne-ar da o şansă la toţi. Este chiar democratic.
Astea sînt lucruri verificate. De 45 de ani mă bat cu artiştii. Am învăţat multe de la ei.
Nicu, Care sînt proiectele tale actuale?
Vreau să facu un disc cu Phoenix in limba engleză. Trăind între atîţia englezi şi documentîndu-mă am ajuns să identific nişte izvoare comune cu muzica celtică. Există o serie întreagă de datini, şi de simboluri celtice în folclorul nostru. Eu nu le-am folosit ostentativ sau abuziv dar acum voi face acest lucru. Vreau să exploatez acest filon european pentru a avea o audienţă mai largă. Vreau să fac un eveniment în Madrid în septembrie, unde voi merge pe vîna celtică şi am să invit o formaţie de muzică celtică pentru comparaţie. Pentru prima dată sînt curtat de televiziune şi guvern în România ca să facem nişte evenimente reprezentative pe plan internaţional. Există nişte fonduri care se folosesc în scopuri reprezentative. Am cîntat deja odată în Madrid într-o piaţă mare, la zeci de mii de oameni, piese spaniole cu o notă de tragism care nu le este specifică. A avut o rezonaţă foarte bună. Acum vreau să fac un concert pe arena unde se ţin coridele. Este un proiect mai îndelungat. Cînd am piese voi participa la un festival internaţional de muzică celtică pentru promotion.
Am un scenariu de film de desenea animate pentru Cantafabule. Am fost chiar şi la Hollywood. Este unul dintre scenariile pe care le-am prezentat acolo. Povestea este despre un puşti care avea un bunic cu o bibliotecă extraordinară unde nu-l lăsa niciodată să intre, ca unchiul meu. Moare bunicul şi puştiul intră în bibilotecă unde găseste o carte- cartea a lui Nostradamus – din care află că în anul cutare un asteroid va lovi pămîntul şi acest lucru poate fi deviat doar cu piatra filozofală. Se pune să caute piatra filozofală şi o găseste la Stonehenge. Acolo obosit se aşează pe o stîncă şi adoarme cu piatra în mîna; în timp ce doarme o nălucă uriasă îi smulge piatra şi zboară cu ea – pasărea Rock. Băiatul se trezeşte, miscă nişte pietre (maşina timpului) şi ajunge pe planeta Fabula, la Merlin, căruia îi povesteşte ce s-a întîmplat. Merlin îşi dă seama ce se întîmplă şi începe să invoce toate aceste animale mitologice. Încep să se încaiere dar din toată acesată confruntare a binelui cu răul nu cîştigă nimeni. Totul se echilibrează. Şi peste toată linişea ce se aşterne mai pluteşte spiritul lui Phoenix, simbolul renaşterii. Puştiul găseşte piatra filozofală din nou iar Merlin îi spune că acum poate să plece înapoi. Ia o fîşie de hîrtie şi face inelul lui Moebius, trage o linie şi pune o furnică să meargă pe ea. Ideea este că el nu a fost niciodată plecat de acolo; a fost doar pe partea cealată. În film sînt mult mai multe piese decît pe disc. Totul începe cu colinduri pre-crestine.
Mai am un scenariu despre Dracula în care el este un fanatic ortodox din convingere. S-a luptat cu turcii şi la un moment, dat şi-a vîndut sufletul diavoluli ca să poată să reziste să-şi apere ţara. El este un Highlander, trăieste şi azi într-o gaşcă de motociclişti, este şeful unei bande, un faust modern. Ar fi fost primul film de mare acţiune cu muzică, unde Dracula nu era prostia aia cu muşcatul de gît. Cei de la Holywood voiau ca simbolica lui Dracula să rămînă intactă. Aici nu ne-am înţeles. Ajunsesem la sume de 20 de milioane de dolari şi m-am supărat ca un amator sifilitic şi am plecat. După scurt timp a apărut Hary Potter.
Proiectele tale au toate finalitate?
Nu poţi să le fac pe toate chiar dacă-mi plac multe. Sportul şi pictura îmi plac dar nu le-am dus la capăt. De muzică mă ţin. Nu sînt cel mai bun nici în muzică dar nivelul este destul de înalt ca să pot să trăiesc din ea şi să trăiască şi alţii. Mie mi s-a făcut dintr-o data un tablou foarte clar.
Cum arată perspectiva ta de viitor? Unde te vezi după o anumită perioadă de timp?
Asta depinde în mare măsură de coeziunea interioară a trupei.
What keeps you going? Care este motorul tău interior?
Două lucruri. În primul rînd muzica. Forma aceasta de exprimare este o necesitate, este ca o tensiune de care vreau să scap, să mă eliberez şi care a devenit un fel de viciu. Pe de altă parte eu ţin la oamenii ăştia mai mult decît îşi imaginează ei. Eu am crescut cu ei şi ei sînt familia mea; fraţii mei pentru care mi-am riscat pielea. I-am vrut pe ei şi nu pe alţii. Şi azi sînt pregătit să mă răfuiesc cu oricare dintre ei dar după aceea mă întorc şi plîng. Ei sînt o parte din mine.
Ce ţi-se pare cel mai greu?
Unul dintre cele mai mari blesteme este să fii fericit şi să nu ştii.
Dacă nu realizare nu apare ulterior, mai merge.
Toţi învăţăm din durere, dacă nu te doare, nu înveţi.
Nicu Covaci
Moraira, 28 iulie – 02 august 2007
RIP Nicu Covaci..